Probabil mulţi au cont pe Lockerz.com deja, dar nu am nimic de pierdut dacă scriu postarea asta.
Deci, pentru cine nu ştie: Lockerz.com este un site pe care te loghezi zilnic şi astfel primeşti nişte puncte (numite PTZ). Deasemenea, zilnic poţi răspunde la câte o intrebare la care primeşti 2 PTZ. În plus, fiecare prieten care-ţi acceptă invitaţia îţi aduce 2 sau 3 PTZ (nu mai ştiu exact). Când ai 20 de prieteni ajungi Z-lister şi astfel primeşti de 2 ori mai multe PTZ de fiecare dată când te loghezi şi răspunzi la acele întrebări.
Când ai destule PTZ strânse poţi câştiga diferite chestii, de exemplu: jocuri pentru Wii/Guitar Hero, PSPuri, iPhoneuri iPoduri, DVDuri cu filme, etc .. Tot felul de chestii de genul ăsta.
În caz că vă interesează am vreo 20 de invitaţii pe care pot să le dau aşa că dacă vrei să vă trimit una lăsaţi-mi un comentariu cu mailul pe care vreţi să vă trimit invitaţia.

(am văzut că noua modă pe bloguri e să te lauzi că ai de dat invitaţii pe Lockerz.com dar am observat că nimeni nu spune care este motivul pentru care e atât de darnic şi oferă oricui invitaţii, şi anume că de fapt dacă strângi prieteni te ajuţi pe tine)

chiar dacă concursul Cristinei s’a terminat de vreo 2 săptămâni, rezultatele le’a dat abia azi. nu ştiu ce note am luat la fiecare probă, dar nu asta contează, nota finală a fost 8,55. mda, cam mică faţă de primul concurs dar trebuie să recunosc că nu mi’am dat silinţa, textele mi s’au părut mai dificile şi chiar am vrut să renunţ la un moment dat. dar cel puţin am fost în primii cinci, a patra mai exact, aşa că am câştigat cartea Homo Faber de Max Schlink.
singura chestie de care’mi pare rău a fost că din cauza anumitor probleme personale, cristina nu a avut timp să se ocupe f mult de concurs dar oricum e posibil să explice mai pe larg felul în care a notat.
în orice caz, mă bucur că în ciuda faptului că nu prea mă aşteptăm la o notă prea mare, am luat locul 4 :) .. felicitări şi celorlalţi participanţi!

“In clipa in care intru, intoarce capul. Are ochii mari si e livida la fata.
- Vai, Jacob …ii tremura vocea. Mai are un pic si-i dau lacrimile.
- Ce-i? Ce s-a intamplat? zic, strabatand salonul.
Isi duce o mana la gura si se intoarce la fereastra.
August se chinuie s-o aduca pe Rosie spre primul vagon. E un calvar si toata lumea s-a oprit sa se uite.
August o loveste din spate, iar Rosie face cativa pasi in fata. Cand August o ajunge din urma, o loveste iar, de data asta indeajuns de tare ca sa o faca sa-si ridice trompa, sa raga si sa plece suparata in alta directie. August slobozeste o serie nesfarsita de injuraturi si fuge dupa ea, leganandu-si batul si impungandu-i umarul cu tepusa. Rosie scanceste si de data asta nu se clinteste nici un centimetru. Chiar si de la departare, o vedem cum tremura.
Marlena isi inabusa un suspin. Ii intind mana, instinctiv. Cand i-o prind pe a ei, ma strange atat de tare de degete, ca-mi vine sa urlu.
Dupa alte cateva lovituri, Rosie zareste vagonul legat in fata trenului. Isi ridica trompa si scoate un muget lung, dupa care o ia la sanatoasa, facand pamantul sa se cutremure. August dispare intr-un nor de praf, iar spectatorii panicati se feresc cum pot din calea ei. Rosie se urca in tren vizibil usurata.
Praful se risipeste si August reapare, strigand si fluturand din maini. Diamond Joe si Otis se urca fara graba in vagon, ca si cum fac asta de cand sunt, si se pregatesc sa inchida usa.”

Văzând că Rosie s’a mai liniştit, Marlena iese în fugă, ducandu’se spre vagon. Mă duc după ea.
-E bine? Rosie e bine?, strigă Marlena lipindu’se de vagon vrând să fie mai aproape de ea.
-Mda e bine. Doar nu credeai că am dat prea tare în ea. Mai avem nevoie de ea şi mâine şi poimâine şi tot aşa, răspunse zeflemitor August.
-Nu trebuia să opreşti spectacolul doar pentru asta. Era doar ..emoţionată ..pentru că era prima oară când am bagat’o în spectacol. Ştii tu, după accident. Doar am căzut, nu a fost mare lucru.
August nu se mai obosi să’i răspundă şi se întoarse spre mulţimea strânsă în jurul lor spunandu’le să intre înăuntru pentru restul spectacolului. Otis şi Diamond Joe se uitau la frumosul costum sclipitor al Marlenei: murdar, puţin rupt chiar. Iar Marlena era julită pe picior, dar nu grav. Totuşi, o scoseseră pe Rosie din spectacolul din seara aceea. Faptul că nu mai intrase în spectacol de ceva timp nu părea o scuză bună pentru că a trantit’o pe jos decât pentru Marlena.
M’am dus la Marlena să o calmez; începuse să plângă lângă vagon.   -Ştii cât ţin la ea. Şi sunt sigură că şi ea ţine la mine. A fost doar un accident şi ştiţi foarte bine asta. Poate că nu eram prea atentă şi am alunecat, v’aţi gândit?, ţipă ea.
-Marlena, ştii că eu n’am avut nicio legătură cu  …
-Doar pentru că nu m’am alăturat vouă de mult timp nu înseamnă că trebuie să vă purtaţi aşa! Şi nu era nevoie să mă trimiteţi înăuntru ca să nu văd că August dă în Rosie. Puteaţi să mă lăsaţi să o bag în vagon, doar ştiţi că mă ascultă.
-Te rog, termină. Ştii la fel de bine ca mine că nu acesta e motivul pentru care te’am trimis înăuntru ci pentru că ne temeam că te’ai lovit când ai căzut.
-Nu, Jacob, tu să termini. ŞI lasa’mă singură, nu vreau să ne certăm. Lasa’mă cu Rosie şi pleacă. Am nevoie de timp să mă gândesc dacă să plec sau nu de la circ.
-Marlena, cum să pleci? Şi unde? Şi ce o să se întâmple cu Rosie? Glumeşti, sper. Deşi nu e chiar un moment bun pentru …
-Am zis să mă laşi! Şi nu, Jacob, nu glumesc, vreau să plec. M’am săturat de cum se poartă toţi cu mine.
Aşa că am lasat’o. Femeile pot fi atât de încăpăţânate! De’a lungul timpului am învăţat că dacă femeile sunt nervoase, trebuie lăsate în pace, altfel e vai de tine. Nu am vrut să mă risc. În plus, poate că îi va trece până mâine. Nu o cred în stare să plece de la circ, să plece departe de Rosie a ei. E pur şi simplu imposibil.

[în sfârşit .. a treia şi ultima probă pentru concursul Cristinei]

La început n-am vrut să ies din camera mea, nici să mănânc, nici să vorbesc cu altcineva în afară de Beatrice, ba chiar şi cu ea foarte puţin după ce mi-am cercetat bagajele. Îmi împachetase rochiile cele mai urâte – nu mătase, nu brocart, nu catifea. Nu aveam giuvaeruri de pus în păr sau la gât, nu aveam paruri, ci doar năframe de rând, nu aveam nimic cu care să-mi desenez buzele şi îmi pusese doar un pieptene de lemn. Când am acuzat-o că ştiuse unde mergeam şi nu-mi spusese, a negat. N-o cred.

Dar nu avea niciun rost să mă cert cu ea. În fond, rămâneam aici chit că ea recunoştea sau nu că ştiuse unde mergem. Trebuia să mă port cât mai frumos. Nu numai cu ea, cu toţi care veneau să mă viziteze (asta în cazul în care venea cineva), dar şi cu cei care mai stăteau aici şi cu asistentele, doctorii .. Trebuia să par cât mai normală. Tot ce vroiam era să plec de acolo ..mă rog, asta vroiau toţi care eram acolo.
Dar eu nu eram ca ei. Unii se credeau Napoleon, Iisus, Hitler, alţii auzeau voci mereu, alţii credeau că o să vină cineva să’i omoare, alţii dimpotrivă, intraseră acolo tocmai pentru că omorâseră pe cineva cu brutalitate. Dar eu? Eu nu am făcusem nimic în afară de faptul că intr’o criză de nervi am ţipat la părinţii mei şi am ameninţat că o să mă sinucid dacă nu îmi permit să mă căsătoresc cu James. Erau vorbe’n vânt, evident. Dar ei nu sunt capabili să înţeleagă asta, aşa că au pus’o pe Beatrice, servitoarea noastră, să’mi împacheteze nişte haine pentru că “te trimitem câteva zile la bunica”.
După ce mi’au arătat camera (o cameră albă, destul de mică, cu câteva pături), m’au plimbat puţin prin spital şi mi’au explicat cum merg lucrurile pe acolo. Peste tot era alb: pereţi albi, halate albe, pături albe. Înnebuneai de la atâta alb! Deşi majoritatea de acolo nu puteau să fie “mai nebuni” decât erau deja.

După toate acestea, m’au pus să scriu de ce am ajuns aici şi ce primă impresie mi’a făcut locul. Se pare că o să fiu nevoia să scriu tot felul de compuneri scurte de genul acesta, ca să vadă dacă am o gândire normală sau ceva de genul ăsta. Sper să’şi dea seama destul de repede de asta şi să mă lase să plec acasă.

[proba a doua a concursului Cristinei]

later edit: 2 pus poze noi pe deviatart.

De multe ori m’am gândit că dacă cineva mi’ar da idei pentru ce să scriu, mi’ar fi mult mai ușor. Dar se pare că nu e chiar așa. Așa cum am scris și în articolul precedent, a început concursul Cristinei, la care m’am înscris și eu. Prima probă mi se pare destul de simplă, dar totuși stau de 20 min și nu’mi dau seama cum să încep [așa se explică introducerea aceasta care lasă de dorit] ..

Să încep, deci. Copil fiind, eram mai mult sau mai puțin obligată de profesori să citesc. Din păcate, acesta era motivul pentru care înainte nu citeam mai deloc, pur și simplu nu suportam ideea că trebuie să citesc. Cu timpul, am descoperit că este chiar plăcut să citești. Cel mai probabil, bunica mea a fost cea care mi’a deschis ochii. [multe pensionare obișnuiesc să stea toată ziua la geam să spioneze sau să stea la bârfă cu anumite vecine; bunica mea citește].

Unii spun că este plictisitor să citești; pentru mine e tocmai invers: deseori când mă plictisesc încep să citesc și parcă intru în altă lume .. mulți sunt de părere că e mai simplu să te uiți la un film. Dar cel mai frumos film este cartea pe care ți’o imaginezi tu. Deasemenea, am momente în care am o stare în care tot ce vreau e să iau o pauză, așa că pentru câteva ore uit de realitate, datorită lecturii.

Obișnuiesc să citesc numai proză, teatrul nu mi se pare făcut pentru a fi citit ci pentru a fi pus în scenă, iar poeziile .. sincer, nici nu știu de ce, dar nu mă atrag. Niciodată nu am citit proză romantică și nici nu am de gând. Îmi displac și filmele și cărțile de genul ăsta, prefer să citesc ceva cât mai realist. Dar pe de altă parte, îmi place și proza fantastică, aș putea spune că este preferata mea. În general, prefer cărțile al cărui subiect te prinde iar autorul știe cum să creeze o atmosferă de mister. Îmi plac cărțile care sunt ca un magnet, care te atrag din ce în ce mai mult, iar după ce te termini ești intr’o oarecare măsură dezamăgit, pentru că îți doreai să fie ceva mai lungi.

Singura carte care pot spune că m’a marcat a fost Soni, de Andrei Ruse. Mi’a plăcut enorm cartea, deși am fost puțin dezamăgită de final. Bine, nu pot spune chiar dezamăgită, dar mă așteptam să se termine cu totul altfel. Peste tot în jur auzeam cum se vorbea despre carte, așa că am imprumutat’o de la o prietenă. Pe scurt, Soni are 26 de ani, a aflat că are cancer la stomac și doar 6 luni de trăit. Astfel, concepția ei despre viață se schimbă, înțelegând în sfârșit că tot ce a făcut de’a lungul a 26 de ani a fost …nimic. Așa că hotărăște ca în timpul rămas să facă tot posibilul să trăiască cât mai intens, să învingă timpul. Este, cel puțin pentru mine și alții cu vârstă apropiată de Soni, o carte care’ți deschide ochii, îți arată că nu trăiești pentru totdeauna și că trebuie să-ți apreciezi viața, să nu pierzi nici măcar o zi, o oră, un minut .. cu chestii banale, nefolositoare.

a început cel de’al doilea concurs al Cristinei, la care bineînţeles că m’am înscris [am fost prima care s'a înscris, că să fiu mai exactă :D].

de data aceasta, concursul ţine o săptămână, iar probele le’am aflat pe toate în seara asta, spre deosebire de primul concurs care a ţinut 3 zile, iar a doua şi a treia probă le’am aflat abia după ce se terminase precedenta.

premiile sunt:
Locul I – Cortul roşu, de Anita Diamant; Un DVD cu “Un film simplu”.
Locul al II-lea – Dublu limbaj, de William Golding; O iubeam, de Anna Gavalda.
Locul al III-lea – O iubeam, de Anna Gavalda.

cine ştie, poate că voi câştiga şi de data aceasta ceva. :) oricum, nu am nimic de pierdut dacă mă înscriu, nu? până una alta, pentru prima probă trebuie să scriu un text de max 1000 de cuvinte în care să spun ce mă atrage la lectură, ce fel de beletristică prefer în general şi care e scriitorul/romanul care m’a marcat în cea mai mare măsură. destul de uşor, zic eu!

totuşi, o să mă apuc de scris abia mâine, acum chiar nu am niciun chef,  prefer să mă duc în pat, să mă uit la south park după care să mai citesc puţin din lirael.