O cameră goală cu draperii vişinii la fereastră. Câteva raze de soare reuşesc să intre pe lângă marginea dreperiei căzând pe pat. Lângă acesta, o măsuţă cu o oglindă mare. Pe măsuţă, parfumuri, un roj roşu aprins, pămătufuri pentru pudră.
O tânără intră speriată în cameră şi se aruncă pe pat. Are o cămaşa de noapte albă, ruptă, plină de sânge. Părul negru desfăcut îi acoperă umerii goi. Sfârcurile rozalii se văd prin haina albă puţin transparentă.
Se ridică de pe pat şi se aşează pe scaun, în faţa oglinzii , privindu’se. E atât de frumoasă în ciuda feţei schimonosite de plâns. Işi dă părul de pe faţă şi abia atunci observă stropii de sânge de pe mână. S’a speriat când a văzut cămaşa de noapte plină de sânge. I se face greaţă aşa cum i se întâmplă de fiecare dată. Sare de pe scaun şi se duce în baie. După ce se spală se simte mult mai bine. Işi pieptănă părul lung şi negru intr’o coadă. Işi pudrează faţa şi işi colorează buzele cu ruj roşu intens. Stă ceva timp uitându’se în oglindă, admirându’se. E întradevăr foarte frumoasă, ochii albaştri ce contrastează puternic cu părul sunt asemenea cerului senin. Faţa îi e albă ca de porţelan, fără niciun rid, fără niciun defect.
Se ridică şi iese din cameră. Coboară scările şi se duce în sufragerie unde e el. De fapt nu el ci corpul lui plin de sânge. Lângă el, un sfeşnic de bronz, şi acesta plin de sânge.
L’a privit cu milă dar tot odată plină de mândrie. Acum ea era ultima femeie cu care el făcuse dragoste.
Vera simţea o plăcere stranie să ştie că ea, şi nimeni alta, a fost ultima femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi, ritual care a durat vreme de peste 15 ani.
